Maria Pilchin:

Maria Pilchin
Radmila Popovici-Paraschiv face o poezie „emancipată” şi totodată cuminte (cu minte) prin rima aleasă şi deloc supusă în conţinutul ei. E poezia în care entitatea feminină este la ea acasă. Se pare că poeta a încercat să spargă metafora uzată, (de)plasată de veacuri în minţile umane: Femeia M(ed)uză (azi când conceptul de muză e foarte neclar!), Femeia taină şi mister. Există o prezenţă fizică, epidermică a Evei în aceste texte şi această prezenţă nu e una elaborată, „machiată”. Citeşti: „o cremă pentru mâini”, „un decolteu sintetic / împodobind modernul silicon”, „dimineaţa pungi sub ochi şi gheaţă” şi vezi o femeie în négligé-ul ei (meta)fizic, impusă şi împinsă spre frumuseţe. Totodată găseşti în toate astea nişte biografii ale lucrurilor, o lume obiectual-feminină. Urmărind caleidoscopic poemele, ajungi „la piatra din cercel”, acea piatră filosofală a unei vieţi feminine, practic neînţeleasă de Celălalt, complementarul. Nebunia „cu-n dulce „J’adore” de Dior” pare să fie o ipostază sau o alternativă a femininului. Nebunia ca o salvare, nebunia ca o beţie a parfumului, a desfătării simţurilor (or, senzualitatea trebuie să fie prezentă într-o carte), dar şi ca o alienare a existenţei feminine. E un existenţialism feminin, camuflat prin accesoriile nevinovate ale unei pulcher femina, a acelei fiinţe ce ştie că a ascunde e o artă. În „Coridor” întâlnim „o copilă”, o Alice din Ţara Minunilor, care trece printr-un coridor al reflecţiilor fiinţei. Dar copila cade în timp, ca în păcat, şi timpul îi sapă „brazde vii pe câmpul feţei”. Or, vorbim de poeme ce sunt produse de o existenţă, o genderpoetry, dacă se vrea, proprie unei mentalităţi avansate.