Florin Caragiu:

florin_caragiu

„Intimatum” este un imn dedicat dragostei, o carte ce-şi trăieşte, „una după alta cele / nouă vieţi”, „înnodând” şi „deznodând” toate, „pe cer” şi „sub pământ”, doar pentru a elibera un strigăt: „cuprinde-mă”.

În volumul Intimatum, Radmila Popovici brodează cu sensibilitate şi forţă plastică imaginea în continuă mişcare a dragostei, cea care umple prăpastia dintre infinitul mic şi cel mare, şi totodată pe cea dintre lumea exterioară şi lumea sa interioară.

Poezia este vibraţia unui strigăt al inimii în care se amestecă strălucirea culorilor vieţii reinventate („nici râuri de foc / nici cascade / de argint viu nici / vidul / nu-i pot rezista / acestui atom al nostru / în care culorile / se dăruiesc una alteia / reinventându-se”) cu teama, neliniştea, angoasa în faţa luptei, absenţei şi morţii („iată-mă // până voi merge / singură / pe sârma încinsă am / de îmblânzit un / război / de îngropat o / moarte”; „îţi arăt încăperile / tăinuite încă / de la primele / războaie / dintre nu şi da / te întreb dacă îţi / aminteşti cumva / de noi”).

Totul pare că stă suspendat, într-un echilibru instabil, deasupra abisului, însă iubirea menţine starea de plutire, planarea extatică peste crizele şi traumele vieţii: „pian cu trei clape mute / în timpul concertului 23 / de mozart // molar cu nervul deschis // tumoare pe creier / în aşteptarea extirpării // infarct miocardic / chemând ajutorul // nou-născut în căutarea / primului strigăt // sunt / fără tine / abia palpabilă / şansă de / supravieţuire”.

Poezia reţine tremurul unei căutări înfrigurate a liniştii („care se înghite / pe ea însăşi / aşa cum ochii mei / se înghit / unul pe altul / numai să / te vadă”). Desenul ei liric are linii nervoase, rupturi şi întretăieri surprinzătoare, inflexiuni delicate: „alerg să prind liniştea / mă împiedic / ca de obicei sunt / un lanţ de accidente // nu ştiu cine pe cine / urmăreşte // de data aceasta cad / cu acurateţe nu cumva / să strivesc în pântec / poemul / care a mişcat un / picioruş”.