Felix Nicolau:

Felix NicolauAdevărata ieşire în scenă a Radmilei Popovici are loc acum, cu volumul „Intimatum”, girat de Editura Vinea.

Poeta este la al treilea volum şi schimbările intervenite pe parcurs sunt evidente. De la muzicalitate externă, întemeiată pe artificii de prozodie, s-a trecut la o melodicitate de profunzime şi la vers liber. Titlul „Intimatum” este sugestiv în acest sens, precum şi ilustraţia copertei („The Moon” de Sheryl Humphery), care reproduce imaginea unei femei însărcinate, jumătate vie, jumătate schelet. Partea „cărnoasă” este flancată de o ţestoasă, în timp ce partea „osoasă” de scheletul unui peşte. Între viaţă şi moarte, aşadar, aşa cum fuseseră şi celelalte volume.

În „Cuvânt înainte”, Şerban Foarţă este încântat de „curăţenia” acestei poezii, străină de versurile mizerabiliste („în care excelează, mai cu seamă, poetesele fără noroc în viaţă”). Privitor la factura stilistică, nu prea suntem lămuriţi dacă această arte povera, cu „stilul nepreametaforic al poetei (…) mai mult denotativ”, este un avantaj ori invers. Bănuiesc că e de bine, iar formularea „primejdia unei incolore discursivităţi” se referă la pasajele cu discount atât la conţinut, cât şi la emoţie.

Fără să tolereze „murdării”, poezia aceasta mizează mai ales pe atmosferă şi peisaje exemplare, caligrafiate atât cât să nu epuizeze sugestivitatea: „ninsoarea se aşternea / tu scriai cristale / de sare îţi cădeau pe / genunchi moviliţe / se revărsa râul / în care sarea / limpezea ceaiul peştilor” (scriai cristale). Cristale, oglinzi şi transparenţe ce reflectă în special nuanţe de roşu. Puritatea îngheţată este o voluptate pe care o visează suferinţa crâncenă: „mi-am înmuiat picioarele / în apa verde şi peştii argintii / veneau ca piraniile la sânge / dar în loc să-mi sfârtece tălpile / mi le-au vindecat”. Aici e sursa regenerării Radmilei, în transfigurarea creştină a suferinţei. E sens în toate, chiar dacă întors. Metafora, la rândul ei, poate fi domolită, însă viziunea devine metaforic-feerică. Strategia este eficientă în ordinea modernităţii scriiturii: minimalism stilistic, dar efervescenţă magică a viziunii. Sunt momentele cele mai bune ale cărţii: „am mers mai departe / prin pustiu / am ajuns la o oază / cu păsări indigo” (cu tălpile crăpate de zi crăpate de noapte).