Povestea suprarealistă a ţării mele

Radmila

Țara mea e ca o poveste născocită de cel mai suprarealist povestitor. De ce fac o astfel de comparație? Pentru că nu știu dacă ar reuși cineva s-o perceapă și s-o descrie în termeni logici, coerenți, de la un capăt la altul. E un fel de „iepure-cameleon” cu o evoluție imprevizibilă — pe cât de fricos, pe atât de schimbăcios. Oricât de mult mi-ar plăcea s-o consider matură, conștientă, de sine stătătoare, bine conturată, cu personalitate, c-o istorie limpede (fie și tristă), cu o limbă adevărată (a ei!) — mă tem că cele menționate se opun să-i fie proprii. În ultimul timp, la tot pasul, aud noțiunea de geopolitică. Oare din această cauză povestea țării mele e inimaginabilă? Sau e numai o scuză a incapacității de „a face locul” (vorba străbunilor) așa cum îl dorim?

Că pentru imperiul din stânga noastră am fost și suntem un antreu cu poartă de aur (Nistrul) către tărâmurile din dreapta — o știu și mioarele. Dar mă mir că mai suntem încă acel antreu, având o poartă cu balamalele atât de șubrezite. Așa cum se mira astă-toamnă mătușa mea, actrița Ileana Popovici (pe care am avut binecuvântarea s-o cunosc, ce-i drept, abia în 2012), că în sfânta Basarabie se mai vorbește românește, după cele câteva zile petrecute împreună la Chișinău unde și urechile mele, obișnuite cu limba ocupanților, au auzit mai multă rusă decât credeam că se vorbește. Totuși, limba română, ceva mai sărăcită și mai stâlcită (din motive bine știute), este vie în Republica Moldova! „Acum am înțeles de ce Mateevici a numit-o limbă sfântă…” — a adăugat cu durere mătușa, părinții căreia s-au refugiat peste Prut în 1940. Numai că buba limbii române din R. M. nu vrea să dispară. În timp ce unii țin s-o extirpeze, alții o scormonesc și ea continuă să doară, să puroieze. Pentru că fără această bubă inoculată, totul ar fi fost clar de mult — limba noastră e română și noi suntem românii din Moldova din stânga Prutului. Unde, că puroiul are iz de imperiu!

De curând am mers pentru prima dată la Alba Iulia, la cea de a XVII-a ediție a Congresului spiritualității românești. Așteptările mi-au fost mari. Îmi imaginam o sală plină, diverse manifestări culturale, lansări de carte, discursuri revelatoare… N-a fost chiar așa, dar am avut bucuria să cunosc români din interiorul și din afara granițelor României, cu care am purtat (în aceeași limbă!) discuții interesante, dar care totodată mi-au confirmat faptul că România (și nu doar ea) se confruntă cu mari probleme de tot soiul. Și în dreapta Prutului viața nu e cu mult mai dulce, și chiar limba română, în România, nu e vorbită peste tot ca la ea acasă. Poți fi și dincolo plesnit cu un nem tudom (magh.: nu știu), ca și dincoace — cu не понимаю (rus.: nu înțeleg). Contează, totuși, cum reacționezi.

Iată de aici ar trebui să încercăm să repovestim, cel puțin, o parte din istoria țării cu populație preponderent iepure-cameleonică, ai cărei bravi băștinași au fost intenționat decapitați, îngropați de vii, siliți să plece sau duși cu forța spre pieire. Cei rămași, chiar și unii mai dârji, au fost nevoiți să adopte frica și să îmbrace masca, doar ca să poată supraviețui sau trăi în liniște. S-au creat așa condiții, ca adevărata noastră identitate să se distanțeze de noi tot mai mult, iar poarta să devină punct de constrângere.

Cum într-o casă, în mod normal, oamenii vorbesc aceeași limbă, e lesne de dedus antreul cărei case suntem, chiar dacă ușa prin care am putea intra în celelalte camere ba se încuie, ba se descuie, în timp ce oaspeții nepoftiți stau cu tancurile la poartă. Ar fi culmea să ne dăm acum, după atâtea încercări, pe mâna celor care râvnesc de veacuri la antreul MD, al casei RO, în ograda UE. Și n-ai tu nicio vină, Țară, că n-ai ajuns să fii matură, conștientă, de sine stătătoare, bine conturată, cu personalitate, c-o istorie limpede, cu limba ta (română). Pentru că povestea bizară ți-o scriem noi, dezrădăcinații, dezmembrații, decaptații… Noi, iepure-cameleonii tăi, mai ales de la ’40 încoace.

Radmila Popovici-Paraschiv

(Apărut în revista „Timpul” (Iași), nr. 179-180, 2014.)

 

One comment

  1. angela nache mamier

    De acord cu acest text al durerii, al pumnului în gura, al tristeții în stare pură în fața unei tragedii, care-și merită eroii ei, într-un Memorial, al acestor martiri, din clipa exodului, drama celor rămași și râma celor plecați în pribegie.

    „Iată de aici ar trebui să încercăm să repovestim, cel puțin, o parte din istoria țării cu populație preponderent iepure-cameleonică, ai cărei bravi băștinași au fost intenționat decapitați, îngropați de vii, siliți să plece sau duși cu forța spre pieire”.

    Suntem niște iepuri, bine zis, unde ne mai este curajul unei identități asumate, unde este diplomatia adevrată, care să apere inetresele unui popor pe cale de dispariție, căci dacă o limbă dispare, acel popor nu mai există… va deveni un hibrid bastard, fără coloană vertebrală… hai să dăm mâna cu mâna, nu mai prea are sens pentru cei de azi, cam surzi și cam muți… Salut curajul literatei, merită să i se alăture cât mai mulți… :)