Decalogul Radmilei Popovici-Paraschiv

„De la un timp, tot mai des mă împiedic de doamna relativitate. Ciudată călătorie este viaţa! Ca şi mersul pe muchie de cuţit – cu cât mai mulţi paşi, cu atât mai vulnerabile-s tălpile. Abia începe să-ţi pară că te-ai agăţat de un firicel al cunoaşterii şi – iată-le! nepoftite, sar de undeva dubiile cu ochi iscoditori, uneori încrucişaţi, chiar miopi, ca să te dezechilibreze din nou. Cine nu se dă bătut cu una, cu două, parcurge cu tălpile sângerânde o cale mai lungă să se convingă o dată în plus că „necunoscute sunt căile Domnului” (tatăl meu are o continuare: „şi nemărginită e prostia omului”).

Aşadar, „decalogul” meu nu e altceva decât un mănuncheaş de firicele ale cunoaşterii (derivatele aceloraşi principii eterne), de care mă agăţ atunci când îmi pierd echilibrul; efecte ale aşa-ziselor lecţii de viaţă (doar zece din multe) pentru care le mulţumesc învăţătorilor mei – prieteni şi neprieteni.”

Radmila Popovici-Paraschiv

decalog-1

01. Eco-alarma

Praf şi fum îmi par revelaţiile şi sclipirile de geniu când ignorăm natura şi ne îndepărtăm cu înverşunare de legile ei. Progresul şi descoperirile ne-ar fi cu mult mai de folos dacă, pe lângă acestea, s-ar ţine cont de originea noastră organică. Oare nu ne dăm seama că suntem un tot întreg cu mediul în care ne ducem zilele? Cum de ne încumetăm să-i provocăm atâta tortură şi daună? Dar copiilor noştri? Chiar suntem atât de tentaţi să ne tăiem craca de sub picioare? Sau o facem fără a ne da seama – dintr-o pornire autodistructivă ce pare a fi, în ultimul timp, mai firească decât supravieţuirea? Oricare ar fi răspunsul – pământul nostru e doar unul şi-i inextensibil! Chiar şi o gunoişte gigantică la un moment dat se umple. Iar noi, cei care ne credem stăpânii supremi, o umplem fără milă, în mare grabă, cu de toate! Planeta albastră – biata „gunoişte”-a noastră…

02. Ordinea

Fără a ne cunoaşte întâi şi-ntâi pe noi înşine, recunoscându-ne atât părţile obscure, cât şi pe cele luminoase, vom orbecăi mult şi bine în haosul propriilor gânduri şi emoţii care e mai ceva decât dezordinea din sertare, dulapuri, încăperi, ogrăzi, sate, oraşe, ţări, continente etc. Cum să ajungem la o Ordine generală când ea nu există, elementar, în minţile noastre? Când fiecare (sau măcar o bună parte dintre oameni) va şti s-o facă atent şi corect (cu discernământ!), va înţelege la ce-i foloseşte. Până atunci – noapte bună, ochii noştri bezmetici!

03. Cuvântul

Tata ne învăţa încă de mici: „Înainte de a scoate un cuvânt, înghite-l de zece ori şi la a unsprezecea vei vedea dacă mai merită să fie spus.” Clar că a fost nevoie de miliarde de înghiţituri a milioane de cuvinte de tot soiul până să pricep ce-a avut în vedere tata. Am prins a înţelege abia atunci când cuvintele mele au rănit, au trădat, au minţit, au dezamăgit, au dezbinat, au creat conflicte şi toate astea, în fine, s-au întors asupra mea. Astfel, le-am descoperit puterea magică, dar şi demonică (dacă vin din tenebre). Şi le tot înghit. Mai ales pe cele răuvoitoare. Numai că pentru ele, „neobrăzatele”, este nevoie de mare putere de strunire. Totuşi, stăpânind bine cuvintele, ajungi să-ţi stăpâneşti gândurile, iar gândul stăpânit duce la stăpânirea emoţiilor şi tot aşa până afli gustul sublim al Tăcerii.

04. Răsplata

Bunicul meu – un suflet necăjit de soartă, dar senin şi mărinimos (Dumnezeu să-l ierte!), nu putea închide ochii din cauza unui câine pe care l-a otrăvit pentru că acela era bolnav şi prăpădit de nu te puteai uita la el. Considera că-n aşa fel îi va uşura chinul potăii, dar, ajuns pe patul morţii, se biciuia bunul pentru acea faptă, afirmând că durerile sale sunt ca şi ale câinelui. Un tablou trist ce mă urmăreşte de câteva decenii şi m-a făcut să înţeleg că, cel puţin în faţa propriei conştiinţe, odată şi odată răspundem pentru faptele noastre. Însă veninul violenţei l-am simţit cu adevărat atunci când, agresată fiind, aş fi fost în stare să acţionez drastic doar ca să mă salvez. E amarnic de nocivă violenţa pentru psihic! Mai ales, pentru cel al copiilor, care e mult mai fragil! Ea poate prinde rădăcini nevăzute acolo unde se aplică şi, imediat sau cu timpul, naşte monştri.

05. Mai binele

Nu ştiu cine mă consideram când căutam să sar aproape cu de-a sila în ajutor; când făceam prea multe cadouri surprinzătoare; când aruncam sfaturi în stânga şi-n dreapta; când împroşcam cu laudă şi critică etc. M-au dezvăţat treptat de aceste apucături chiar cei pentru care eram gata de sacrificii, întorcându-mi pur şi simplu spatele. Iniţial, reacţiile lor lipsite de recunoştinţă nu se legau nicidecum în mintea mea. Dar, cu tot cu indignare, am început a mă întreba unde şi cu ce greşesc. Răspunsurile, dacă le cauţi, vin. Am înţeles în sfârşit că „mai binele”, ca şi opusul lui, poate sufoca, obliga, chiar umili. E ca şi consumul dulciurilor pe stomacul plin. Pentru că se ştie: „Mai binele e duşmanul binelui”, darămite când nu-l oferi cui trebuie.

decalog-2

06. Starea de libertate

Încearcă să ţii în pumn o gâză şi ea va căuta în fel şi chip să iasă la libertate. Deschide pumnul şi vei constata că nu se grăbeşte nicăieri. În acest sens, fiinţa umană nu-i o excepţie. Nici propriii copii, în special cei măricei, nu suportă atitudinea posesivă şi ataşamentul exagerat din partea părinţilor în raport cu ei. Îmi dau seama frecvent că mă simt în largul meu lângă cei care ştiu să-mi respecte aura, altfel spus – cu acei care nu mi se bagă în suflet şi-mi oferă posibilitatea de a mă manifesta. Pentru că sufletul, ca şi pasărea, are nevoie de spaţiul în care să-i crească aripile.

07. Prietenia

În cele mai critice momente ale vieţii mi-au ieşit în cale oameni care m-au ridicat în picioare, m-au luat cu grijă de mână şi m-au ajutat să-mi continui drumul. Nu o singură dată am avut impresia că nu-i doar jocul întâmplării, ci o forţă magică m-a scos din impas cu ajutorul lor. Aceştia-mi sunt prietenii, precum şi o parte dintre cei cărora le-am ieşit eu, la timpul potrivit, în cale. Oriunde ne-am afla, comunicarea noastră e una specială, pe alocuri – telepatică. Dar cel mai mult contează senzaţia că-i am în inimă. Prietenia e un dar sublim al vieţii! Prietenii sunt cei care ne ajută să rezistăm, să avansăm şi chiar să supravieţuim. Cu ei împărţim nu doar căderile şi urcuşurile, ci şi drumul. E adevărat – sunt puţini, nu se autodeclară, ni-s aproape atunci când e nevoie de ei, dar mai ales – la nevoie!

08. Iertarea

Bănuiesc că fiecare a simţit starea de zbor când după o supărare a survenit împăcarea. Aceasta, ca şi iertarea, e la fel de benefică pentru ambele părţi. Ciudat sau nu, dar iertăm mai greu persoanele apropiate, pe cele la care am ţinut mult, de care ne leagă un trecut. Probabil din cauza că avem prea mari cerinţe faţă de ele? Putem da vina pe Ego. El, categoric, nu suportă Iertarea. Ar găsi mii de argumente, numai ca ea să nu-şi facă loc în sufletul omului! Şi omul se prinde, crezând că astfel pare mai puternic. Oare ranchiuna, invidia, ura alină şi încălzesc? Poate – pe Ego. Dar nu şi sufletul. Fără o profundă înţelegere a iertării, încă mulţi fraţi se vor duşmăni, mulţi oameni vor părăsi această lume cu sufletele împovărate fără a-şi găsi liniştea dincolo. Totuşi, sunt sigură că nu puţini vor plânge de-asupra mormintelor, aici. Cea mai grea piatră este cea pe care o porţi în piept! Cu cât mai mult o cari, cu atât mai grea devine. Şi numai trei silabe simple şi sonore ar fi în stare să sfarme chiar şi cremenele. Doar trei silabe: iar, tă, mă.

09. Prezentul

Aidoma unor inorogi-mutanţi care se învârt în jurul propriilor cozi, încât nici coada nu o prind, dar şi-i mai încurcă acel corn din frunte… Cam aşa mi se arată omul – mereu urmărit de trecut (coada) şi preocupat de viitor (cornul), absent de la adevărata clipă – cea de acum! Oare nu ades realizăm la finele zilei că n-am înţeles nimic din ea şi că ne-am lăsat conduşi de „autopilot”? Sau de puţine ori permitem să se strecoare pe lângă noi răsărituri şi apusuri; să cânte păsările şi chiriecii fără să le ascultăm muzica; să discutăm cu cineva, absorbiţi de gânduri şi griji fără a auzi vorba interlocutorului? Câte astfel de exemple s-ar putea aduce! Şi viaţa trece pe lângă noi, val-vârtej, mai mult din cauza că nu ştim a trăi şi a savura momentul, a ne detaşa de Cândva, Undeva, Altădată, Altundeva în favoarea lui Acum şi Aici – unicii palpabili!

decalog-3

10. Adevărul

Ignorând Prezentul, ocolind Adevărul, ne irosim anii minţindu-ne pe noi înşine şi pe cei din jur. Nu numai la minciuna inventată mă refer, dar şi la cea care ne-a devenit Modus Vivendi. Ne prefacem că ne place ceea ce ne displace; flatăm, denigrăm şi judecăm din inerţie sau cu scopuri ascunse; ne dăm cu părerea fără a pătrunde în esenţă; dăm din cap afirmativ sau aiurea ca să nu părem absenţi ş.a.m.d. Vai, dar cât de mult ne interesează ce cred alţii despre noi (chiar dacă ascundem acest lucru), încât am fi gata să ne întoarcem pe dos doar ca să impresionăm, să atragem atenţia. Jertfind propria identitate, ne vindem opiniile, principiile, visurile, sufletele. Iar după aceea ne întrebăm cu stupoare: „Unde am greşit? Parcă totul părea să fie bine…” Bine, bine! Dar sincer oare? A fi sincer nu e prea greu, chiar dacă pentru aceasta îţi trebuie foarte mult curaj într-o lume a minciunii.

Şi totuşi, fără Iubire, fără acea tăcută şi înaltă Iubire, totul e o mare amăgire!

(VIP Magazin, nr. 114, nov. 2013. Foto: fotoroom.md. Concept: Ana Popenco)

Comments are closed.