Vineri

În ultimul timp sunt tare războinică. Lupt și tot lupt. Chiar în clipa aceasta! Recunosc că nu de fiecare dată ies învingătoare. Dar nici nu mă dau bătută. Dușmanii mei sunt vicleni, iscusiți și au o agresivitate ascunsă. Cu cât eu devin mai tare, cu atât mai imprevizibili se fac ei. Trist e să știu că mă vor urmări până la sfârșitul vieții.

Dacă cineva se regăsește în aceste descrieri, i-o spun pe șleau că e sfânt în comparație cu cei pe care-i pomenesc. Pentru că ei sunt invizibili și se află chiar în interiorul meu: Teama și Orgoliul, ostașii lui Ego. Aceștia doi știu să țintească, fără să-ți dai seama, în cele mai vulnerabile puncte și lasă răni adânci. Dacă rănile se vindecă, găsesc alte puncte — și mai sensibile. Încă nu le cunosc bine tacticile, nu dispun de aceleași arme, nu le simt pașii silențioși atunci când sunt cu ochii pe mine. Dar nici ei nu posedă o armă ca a mea. Chiar dacă eu n-o pot mânui de fiecare dată cu aceeași dibăcie, e o armă sigură și nu vreau să renunț la ea niciodată. Pe cât de grea, pe atât de ușoară. Pe cât de puternică, pe atât de fragilă. Nu se vede, dar se simte acolo, unde i-i locul — în inimă. Se numește Iertare. Câștigă orice luptă, fiindcă vine din Credinţă. Zi de zi…

(Europa Liberă, 27 iulie 2013)

2 comments

  1. Constantin Parascan

    Secunda! Obsesia de-o viață. Atât de bine se așază în oglinda asemenea… cu visurile tale poetice și nu numai. Parcă am ieșit din același Ou. Binecuvântată clipa cunoașterii. Ești Omul.

  2. Stimate Domn! Unda, unda și frecvența ei sunt Oul. Cât timp se vor potrivi, va fi același, ca și căutările, ca și (re)găsirile.