O altă faţă a feminităţii

Consecventă cu sine, poezia Radmilei Popovici continuă a sta sub semnul feminităţii. De data aceasta însă nu mai e vorba de o feminitate a impulsurilor eroticeşti, ci de una dăruitoare într-un registru aproape cast, cu priviri aruncate în abisul ultim: „nouă zile şi nouă / nopţi lasă-mă să-ţi / desenez linii noi / în palme vei prinde / cu ele fluturii albi / ai iertării // vindecă toate / femeile părăsite / acoperă-le rănile / nu le cere mîinile / de ajutor / ajunge-le paşii / cu rugăciuni // într-o vară de tei / în cartea morţii / tale / ascunde-mă” („vară de tei”).

Unicat_3D

Acum poeta se regășește într-un univers al reculegerii. Plin ochi şi acesta de freamătul existenţial, consolator în măsura în care e tras într-un limbaj sobru (defensiv?), diferit de cel precedent, voluptuos-doloric: „ascund obiectele ascuţite / în marsupiu puii au scăpat / la suflat puful încercărilor învaţă / matematica mersului se împiedică / de necunoscute cad eu le ling / juliturile le sorb vînătăile ce iuţi / sunt săriturile mai ales / în pătratele de calendar / marsupiul e / numai zdrenţe // cinci clape de pian / păstrează un an / de reculegere pentru / cîntecele de leagăn // […] armonia / s-a tuns chilug // peste geam / culorile se șterg / una de alta // peste geam fumul / se vinde / la preț minim // peste geam / grohăitul flirtează / cu ciripitul // […] // vă rog nu intrați // am spălat pe jos și / pe dinăuntru” („domestică”). Sau: „cleioasă era / țărâna nopții / în care ne cufundam / pruncul meu / fără apă aer / abia de-ți desfăceai / aripile abia de-ți / auzeam geamătul / subţire / abia de-ţi scriam / pe cerul gurii / numele // aveai un nume / cu rădăcini / tulpină şi vlăstari / străvezii // nimeni / nu-ți va ocupa / locul în leagănul / rece nu-ți va cânta / mai amar și mai / veșted / nu te va naște mai / sângeros e micul / nostru album / de familie // între / două bolți / flutură / zdrențuit un / scutec” („veşted”).

Notabil carcaterul centripet al experienţelor sensibile aici fixate. Aidoma unor fire textile, gîndurile sînt încîlcite, înnodate, ba unele chiar putrezite, făcîndu-te să eziţi a le rupe cu dinţii. Acul de cojoc al emoţiei stă în aşteptare aidoma unui gardian. Însăşi hîrtia s-ar cuveni să explice de ce alege albul reîncarnării, adică o altă ipostază scriptică. Exterior şi, concomitant, interior, peisajul se înfăţişează astfel asimilat fiinţei: „nu plînge apa / n-o trage de ploaie / aprinde-o şi intră-i / în miez // vorbeşte / cu aerul ei norii / adapă-i tunde-i fă-ţi / perna de mine / adormi nu visa / soarele negru / fîntîna cu tunet / şi trăsnet” („rîd”).

Un atare minimalism tihnit e celebrat inclusiv în cheie grafică: „cred în puncte / punctele nu se bat / cu pumnii / în piept nu se umilesc / nu strigă nu se autodeclară / stăpîne deşi sunt / atotstăpînitoare” („şi arderea”). În totul, o carte remarcabilă. În măsură a produce aproape în fiecare text fineţuri poetice, Radmila Popovici trece fără păs Prutul, integrîndu-se în rîndul mai tinerilor poeţi români care contează.

Gheorghe Grigurcu

(Cuvânt înainte la volumul de poezie „Unicat”, editura Vinea, București, 2015.)